Povesti japoneze

Povestea spiridusilor cu nasuri lungi În pădurile bătrâne şi întunecoase din munţii înalţi ai Japoniei trăiau odată doi spiriduşi cu nasuri lungi. Se deosebeau între ei doar prin culoarea nasului: unul avea nasul albastru, iar celălalt, roşu. Amândoi erau foarte mândri şi tare se mai făleau cu nasurile lor, pentru că puteau să şi le lungească atât cât voiau, ajungând cu vârfurile lor dincolo de munţi, în cealaltă parte a ţării. Se certau mereu, pretinzând fiecare că nasul lui este cel mai frumos şi mai lung.

Într-o zi, în timp ce se odihnea pe vârful unui munte, spiriduşul cu nasul albastru simţi un miros foarte plăcut venind de undeva de departe, tocmai din câmpia de dincolo de munţi. „Miroase aşa de frumos! Ce-o fi?" îşi zise el.
Ademenit de miros, începu îndată să-şi lungească nasul din ce în ce mai mult, în căutarea aromei. Şi nasul se lungi, se lungi, trecu peste şapte munţi, coborî în câmpie şi, în sfârşit, se opri la castelul unui prinţ.

Chiar în acel moment, prinţesa Floare Albă, fiica prinţului, dădea o petrecere la castel. Se aflau la ea, în vizită, multe prinţese şi Floare Albă dorea să le arate rochiile şi materialele ei de chimonouri neasemuit de frumoase. Deschise garderoba de preţ şi, împreună cu prietenele, scoaseră din ea materialele minunate, printre care fusese pusă răşină de brad, cea care îi mirosea atât de frumos spiriduşului. Tocmai când prinţesa voia să agate ţesăturile pe ceva ca să la poată admira mai bine cu prietenele ei, văzu pe terasă o prăjină albastră, care nu era nimic altceva decât nasul spiriduşului din vârful muntelui..
- Ce-arfi să agăţăm materialele pe prăjina aceea albastră de pe terasă? zise prinţesa. Aşa le putem vedea mai bine.
În clipa următoare, chemă cameristele şi le porunci să înşire cele mai frumoase mătăsuri pe prăjina albastră, fără să bănuiască nici o clipă că era un nas de spiriduş.
Cum stătea spiriduşul pe vârful muntelui şi se delecta cu mirosul de răşină, simţi că îl gâdilă ceva pe vârful nasului. încercă să reziste, dar nu putu şi începu să-şi scurteze nasul. Prinţesele rămaseră uluite văzând cum materialele frumoase de rochii zburau prin aer. Curând, toate mătăsurile ajunseră sub privirile încântate ale spiriduşului. Acesta le luă, le duse acasă şi-l invită pe celălalt spiriduş, cel cu nasul roşu, care trăia pe muntele vecin, să vină să le vadă.
- Priveşte ce nas minunat am ! Doar ce l-am lungit peste şapte munţi, şi mi-a adus toate aceste mătăsuri frumoase, tocmai din câmpie. Şi asta numai după mirosul foarte plăcut ce venea de acolo. îţi dai seama deci că nasul meu e cel mai grozav!
Văzând mătăsurile acelea minunate, spiriduşul cu nasul roşu se învineţi de gelozie şi invidie, şi-i spuse:
-Am să-ţi dovedesc că nasul meu e şi mai grozav decât al tău. Aşteaptă şi ai să vezi!
Spiriduşul cu nasul roşu plecă acasă supărat şi imediat se urcă pe vârful muntelui, adulmecând aerul din depărtări. Trecură mai multe zile şi nu simţi nici un miros plăcut. Stătu acolo zile în şir, dar în zadar. îşi pierdu răbdarea şi-şi zise: „Nu mai aştept! Am să-mi întind nasul peste cei şapte munţi, tocmai în câmpie. Nu se poate să nu găsesc ceva bun cu care să dau gata nasul albastru al rivalului meu".
Aşa gândi şi începu să-şi lungească nasul. Traversă cu el şapte munţi şi se opri, în cele din urmă, la acelaşi castel al prinţului din câmpie. Chiar în momentul acela, fiul prinţului se juca vesel cu prietenii lui în grădină. Cum văzu nasul roşu, strigă:
- Priviţi prăjina aceea roşie pe care a pus-o cineva acolo. Hai să ne legănam de ea!
- Grozavă idee! ziseră ceilalţi, îndreptân-du-se buluc într-acolo.
Luară nişte frânghii groase şi le legară de prăjina roşie, adică de nasul spiriduşului; îşi făcură astfel câteva scrâncioburi şi începură să se legene în ele. Şi ce s-au mai jucat! într-un scrânciob s-au urcat mai mulţi băieţi care se avântară cu el cât putură de sus. Alţii se urcară chiar pe prăjina roşie, adică pe nas, săriră pe ea şi de pe ea jos, iar unul dintre băieţi începu să-şi încrusteze numele cu un briceag chiar pe nasul cel roşu!
Spiriduşul simţea dureri îngrozitoare şi voia să-şi aducă nasul înapoi, dar nu mai putea nici măcar să-l mişte din loc, aşa de greu se făcuse din cauza cetei de copii care-l călăreau şi se ţineau de el.
Când simţi însă tăieturile briceagului, spiriduşul se opinti cât putu, scutură nasul, aruncând droaia de băieţi de pe el, şi-l scutură cât fu în stare de repede.
La vederea celor întâmplate, spiriduşul cu nasul albastru, care urmărea de câteva zile să vadă de ce e în stare potrivnicul lui cu nasul roşu, izbucni în hohote de râs.
Lăcrimând de durere, spiriduşul cu nasul roşu spuse:
- Aşa îmi trebuie! Am fost gelos şi invidios pe tine. Nu merit altceva! De acum nu-mi voi mai trimite niciodată nasul în câmpiile îndepărtate de dincolo de munţi, numai din ambiţia de a face, cu orice preţ, pe grozavul.


Patania iepurelui albTrăia odată, de demult, în insula Oki, foarte departe de aici, un iepure alb. Insula asta era cât se poate de frumoasa, cu tot felul de flori şi fructe şi mai ales cu mai multe neamuri de foi de salata şi lăptuci, pe care iepurele nostru le mânca cu o poftă, de ţi-era mai mare dragul să-i vezi dinţişorii rozând la cotorul frunzelor, în timp ce ochii îi fugeau, cu teamă, lăturalnic.
Dar, cine e mulţumit cu ce are? Voia şi el să mai schimbe locul, că i se urâse numai pe insulă. De aceea dorea să ajungă la ţărm, dar n-avea cum; că marea era adâncă, iar el nu ştia să înoate. Zile si nopti se tot chibzuia el in fel si chip, dar in zadar, ca nimic nu gasea.
Într-una din zile, un crocodil trecu prin apropierea insulei. Iepurele alb, muncit de gândul său, era să se-ndepărteze, că n-avea chef de vorbă, când deodată îi trăsni prin cap un gând năstruşnic. Se-ntoarse repede spre crocodil şi-i strigă:
-Hei, ia ascultă! Veţi fi voi, crocodilii, mai mari, dar tot neamul iepuresc e mai numeros!
Namila se opri din înot, se apropie de ţărm, deschise o gură cât o şură şi zise:
-Ţi se pare, pentru ca nu ştii câţi suntem în fundul apei!
-Aşa, zise iepurele, atunci hai să ne numărăm!
-Hai, dar cum să facem?
Iar iepurele, şiret, îi spuse:
-Iata cum: voi crocodilii să vă aşezaţi în şir de aci pâna la ţărm, într-o singură linie, plutind pe mare; eu o sa merg repede pe spatele vostru şi o să vă număr în fugă.
-Bine, zise crocodilul şi plecă să spună celorlalţi.
Atunci tovarăşii lui se înşirară aşa cum fusese vorba, iar drăcosul de iepure trecu pe spinarea lor, cât e marea de mare, pâna la ţărm. Când fu însa aproape de mal, nu-l mai rabda inima şi le strigă, plin de bucurie:
-Asta am vrut: să ajung la mal. Sâc, proştilor, că v-am păcălit!
Cum sfârşi de vorbit, cel din urma crocodil, care era mai aproape, se înfurie şi, repezindu-se dupa el, îi sfâsie pielea şi-l jupui de tot, de ramase bietul iepure numai cu carnea pe el, roşie, plină de sânge.
Tocmai atunci trecură pe acolo optzeci de zei, toti fraţi, care se duceau să ceară de nevastă pe printesa Yakami; că se dusese vestea peste nouă mări si nouă ţări, despre frumuseţea şi despre sufletul ei ales. Şi când văzură pe nenorocitul de iepure că ţipa şi se văita de durere, îl întrebară:
-Dar ce e cu tine?
El le răspunse, văitându-se:
-Iaca, vrusei să trec pe ţărm pe spinarea crocodililor, şi ca să stea, le spusei ca vreau să-i numar. Dar ei de necaz că i-am păcălit, uite ce-mi făcură.
Zeii, ca să-şi bată joc de el, îi spusera:
-Du-te de te scalda în apa sărată a mării şi pe urmă întinde-te să te usuci la vânt, că-ăi trece!
Iepurele dădu fuga de se băgă în mare, dar îl cuprinse deodata o usturime din pricina sării din apă, de credea că o să înnebunească. Aşa că, repede se întinse la vânt, astfel cum îl povăţuiseră zeii. Atunci i se zbîrcise carnea de nu mai putea de durere.
În urma zeilor mergeau servitorii lor, care le purtau bagaje; iar cel din urmă dintre ei, îl întrebă şi el, ce-a păţit. Iepurele îi povesti totul de la început. Iar servitorului, care era şi el un fel de zeu, i se făcu milă de el şi îi zise:
-Uite ce să faci: mai întâi du-te iute de te spală cu apă dulce de izvor; pe urmă adună polen de papură şi dă-ţi cu el pe tot corpul şi aşa o să-ţi treacă!
Iepurele alb se codi la-nceput, crezând că iar e vreo păcăleala; dar fiindca nu mai putea de usturime, iar chipul blând al servitorului îi insufla încredere, dădu fuga la izvor şi îşi alina durerile cu apă rece ca gheaţa. Apoi, adună în grabă polen de pe florile de papură, se tăvăli în el aşa ca să-i acopere toată carnea, şi ce să vezi? Numaidecat începu să-i crească toata blana la loc, aşa cum fusese înainte.
Acuma, iepurele acesta era un iepure fermecat; după ce s-a făcut bine, îi spuse aşa binefăcătorului său:
-Îţi mulţumesc din toată inima pentru binele pe care mi l-ai facut. Pe cei optzeci de răi, care şi-au bătut joc de mine, îi blestem să nu li se împlinească ceea ce şi-au pus în gand. Numai tu vei izbândi.
-Bine, iepure alb, zise el râzând, dar măririle lor se duc să ceară de nevastă pe frumoasa prinţesă Yakami. Cum o sa se marite prinţesa cu un servitor!
-Uite aşa, bine. Îi blestem să n-ajungă niciunul să ia de nevastă pe prinţesă. Tu, măcar că eşti numai un servitor, tu o sa te însori cu ea.
Servitorul clătină din cap cu neîncredere, apucă bagajele şi goni cu ele dupa zei.
Când ajunsera la castel,unul dupa altul, cei optzeci de zei se înfăţişară minunatei prinţese, punându-i la picioare nestemate stralucitoare şi jurându-i dragoste pâna la moarte.
Era unul mai frumos decât celălalt, îmbrăcaţi numai în aur şi mătăsuri scumpe. Dar printesa nici pe unul nu-l plăcu. Privirile ei cercetatoare se opriră asupra binefacatorului iepurelui alb.
-Dar acesta, prea mărită domniţă, nu este decât un servitor, ziseră nedumeriţi zeii.
-Pe el îl vreau de soţ, răspunse prinţesa, zâmbind cu blândeţe.
Şi făcură nuntă fară pereche, de se duse pomina, iar în capul mesei fără sfârşit, cine credeti că sta, rozând cu poftă o lăptucă mare cât el? Chiar iepurele alb. Că avuseseră grijă să-l poftească la praznic, iar el nu putuse să nu primească o cinste atât de deosebită.